sâmbătă, mai 30

Iar...

Iarasi, din nou, inca o data...
Ma simt obosita, mai obosita ca niciodata. Azi de exemplu, m-am trezit la 12, mi-am baut cafeaua, am savurat vreo trei tigari, am citit si apoi am adormit iarasi. Pana pe la 18. M-am saturat de cearcanele astea (bine ca exista fondul de ten sa nu le vad decat dimineata devreme).
Mi-e dor de omul meu de pe scari, care sa ma priveasca si sa imi analizeze faptele, sa imi spuna ca gresesc sau ca nu e bine ceea ce fac.
Mi-e greu...

miercuri, mai 20

Astept

Mi-e dor sa beau linistita cafeaua de dis-de-dimineata, mi-e dor sa fumez o tigara nestingherita, negrabita de nimeni si de nimic. Mi-e dor sa stau pana tarziu in noapte afara, sa simt racoarea noptilor de vara, sa imi stiu prietenii langa mine.
Mai e putin... Foarte putin!
Astept...

miercuri, mai 13

"Ca sa te iubim mai mult..."

In jurul meu numai tacere... Liniste... Amintiri...
Stiu ca au ramas cuvinte nespuse, stiu ca as vrea mai mult decat oricand sa ascult povestirile alea pe care mi le-ai promis... Acum nu imi ramane decat sa imi inchipui totul...
.
.
.
Am invatat ce inseamna sa fii OM... Stiu... Cuvinte nu am, numai sentimente...

joi, mai 7

Panza de paianjen

Nu e vorba numai de cartea Cellei Serghi, dar de la asta a plecat intregul articol.
Ma gandesc involuntar la anumite lucruri care au fost povestite in carte. Poate pentru ca am ramas impresionata. Nu doar de modul de a scrie al autoarei, ci si de intreaga poveste. Este vorba de viata, de dragoste, de mentalitati si concepte, de timpuri trecute si de intamplari de-atunci. Nu am crezut cand toti imi spuneau ca e faina cartea. Imi spuneam ca o sa fie o alta carte, inca una citita si pasibila de critici serioase. Din fericire a fost peste masura asteptarilor. Naratiunea decurge in cel mai placut mod, pe doua planuri ce se contopesc neasteptat de bine, personaje perfect conturate, ce isi dezvaluie caracterele pe parcursul intregii carti. Ma speriasem de titlu, credeam ca nu va avea nicio legatura cu faptele, ca e pus la intamplare. E prima carte a Cellei Serghi care imi cade in mana si ma impresioneaza, dar ma bucur. O panza...
De fapt, intreaga noastra viata este o panza de paianjen in care ne agatam din cand in cand, in care ne incurcam, ne prindem si incercam sa scapam. Si gresim, gresim de fiecare data. Ii invinuim pe cei din jurul nostru, ii tragem la raspundere, ii resposabilizam pentru propria noastra viata. Fiecare nod, fiecare punct de intalnire reprezinta ceva. Brodam pe marginea panzei, ii realizam modelul pe care ni-l dorim, pe care il consideram adecvat. Dar s-ar putea sa ne pierdem in detalii, sa ne poticnim in anumite puncte. Gresim pentru ca prin tot ceea ce facem ne indepartam de esenta, de valori si de adevar. Ne complacem in situatii ridicole si nedemne de noi, ne lamentam, ajungem la un nivel pe care refuzam sa il constientizam. Ne straduim sa ne debarasam, sa uitam ca este propria noastra viata, ca ar trebui sa ne bucuram de ea, sa fim fericiti in fiecare moment al ei. Toate au un motiv, toate intamplarile prin care suntem nevoiti sa trecem, toate situatiile inevitabile. Finalitatea lor poate ca va fi benefica, probabil ca va reusi sa ne lamureasca anumite indoieli, nesiguranta de mai devreme va capata cu totul alte conotatii, va putea fi cu totul altfel interpretata.
Au trecut cateva luni bune de cand stau in Bucuresti si de cand m-am schimbat. Viata mea acum este alta si vad altfel lucrurile. Ma las afectata de anumite lucruri, dar intr-o masura mai mica decat de obicei. Fericire pe toate planurile... Si asa sper sa ramana.
Imi place panza mea de paianjen.

PS: Asta o sa fie o zi de tinut minte. Imi place 7 mai...